Amidonul-Grigore Andrei

Polizaharidele sunt hidrocarbonate compuse din mai multe molecule de monozaharide ca de exemplu glucoza,  care sunt legate între ele în lanțuri cu lungimi diferite.

Formula generală:

[C_x(H₂O)_y]_n

_Amidonul

Informatii generale:

-Formula chimica: (C6H10O5)n
-Aspect: pudra alba
-Masa molara variabila

         Este o polizaharidă care, din punct de vedere structural, este alcătuită din amiloză și amilopectină. Amidonul este una dintre sursele energetice importante ale organismelor uman și animal. Nimerind în organism cu hrana, amidonul se supune hidrolizei enzimatice în prezența amilazelor, transformându-se în glucoză. Aceasta este transportată spre celule, unde se consumă parțial pentru necesitățile energetice ale organismului, conform schemei:
       
        Se găsește în semințele, fructele și tuberculii plantelor și care se folosește în industria alimentară, chimică etc. Formula brută a amidonului, determinată prin analiza elementară, este (C₆H₁₀O₅)_n, la fel ca a celulozei. Prin hidroliza cu acizi, amidonul trece în D-glucoza, cu randament cantitativ. Din punct de vedere al compoziției chimice, amidonul este un amestec, format din 2 polizaharide: amilopectină și amiloză, care diferă între ele prin structură și reactivitate.

        Amidonul se formează în plante, fiind o sursă importantă de glucide pentru animale. Ecuația reacției generale a formării amidonului ar fi format din două etape:

• CO₂ + H₂O ----> CH₂O + O₂

• 6 CH₂O ----> C₆H₁₀O₅ + H₂O, ambele reacții înfăptuindu-se în cloroplaste (cu participarea clorofilei), la lumină.

PROPRIETATI FIZICE:

        Amidonul are o structură amorfă, insolubilă în apă, deși la contact cu apa acesta se umflă. La recunoașterea amidonului se folosește iodul: la contact cu acesta, amidonul dă o culoare violet închisă la rece.

Densitate: 1,5 g/cm3
Starea de agregare: solidă
Punct de topire: se descompune
Doza letală medie:  6 600 mg/kg.

PROPRIETATI CHIMICE:

REACTIONEAZA:

• Cu apa în prezența acizilor:

(C₆H₁₀O₅)_n + nH₂O → n C₆H₁₂O₆

• Cu apa în prezența amilazei:

2(C₆H₁₀O₅)_n + nH₂O → n C₁₂H₂₂O₁₁

Glocuza pură se obtine din amidon fiert un timp mai îndelungat. Atunci el se transformă complect în glucoză. Soluţia, obţinută după neutralizare şi filtrare, se condensează, până când încep să se depună din ea cristale de glucoză.

Încălzind amidonul uscat până la 200- 250 , el se descompune parţial şi se obţine dextrina-un amestec de polizaharide, mai simple decât amidonul (schema 2). Dextrina se întrebuinţează la finisarea ţesăturilor şi pentru fabricarea cleiului. Transformarea amidonului în dextrină condiţionează formarea crustei lucioase pe pâinea coaptă şi luciul rufelor scrobite.

UTILIZARI:

- producerea hârtiei

- îmbrăcăminte

- mașini de printat

- exploatarea de petrol

- combate iritațiile pielii

- previne infecțiile fungice

- funcționează ca șampon, împreună cu bicarbonatul 

- scoate pete de pe țesături

Amidon - Busuioc Andrei

Amidon

 Informatii generale:

Formula chimica: (C6H10O5)n
Aspect: pudra alba
Masa molara: variabila

 - Amilopectina

 - Amiloza

 Amidonul este o polizaharidă care, din punct de vedere structural, este alcătuită din amiloză și amilopectină. 

Amidonul este una dintre sursele energetice importante ale organismelor uman și animal.

 Nimerind în organism cu hrana, amidonul se supune hidrolizei enzimatice în prezența amilazelor, transformându-se în glucoză.

 Aceasta este transportată spre celule, unde se consumă parțial pentru necesitățile energetice ale organismului, conform schemei:

     C₆H₁₂O₆ + 6O₂ = 6CO₂+ 6H₂O + Q

   Amidonul se găsește în semințele, fructele și tuberculii plantelor și care se folosește în industria alimentară, chimică etc. Formula brută a amidonului, determinată prin analiza elementară, este (C₆H₁₀O₅)_n, la fel ca a celulozei.
 Prin hidroliza cu acizi, amidonul trece în D-glucoza, cu randament cantitativ. Din punct de vedere al compoziției chimice, amidonul este un amestec, format din 2 polizaharide: amilopectină și amiloză, care diferă între ele prin structură și reactivitate.

Formarea în plante

Amidonul se formează în plante, fiind o sursă importantă de glucide pentru animale. Ecuația reacției generale a formării amidonului ar fi format din două etape:

• CO₂ + H₂O ----> CH₂O + O₂
• 6 CH₂O ----> C₆H₁₀O₅ + H₂O, ambele reacții înfăptuindu-se în cloroplaste (cu participarea clorofilei), la lumină.  

 

•   Proprietati fizice:

       Amidonul are o structură amorfă, insolubilă în apă, deși la contact cu apa acesta se umflă. La recunoașterea amidonului se folosește iodul: la contact cu acesta, amidonul dă o culoare violet închisă la rece.

Densitate: 1,5 g/cm3

Starea de agregare: solidă

Punct de topire: se descompune

Doza letală medie:  6 600 mg/kg.

         Proprietăți chimice

• Cu apa în prezența acizilor:

(C₆H₁₀O₅)_n + nH₂O → n C₆H₁₂O₆

• Cu apa în prezența amilazei:

2(C₆H₁₀O₅)_n + nH₂O → n C₁₂H₂₂O₁₁

  Stiati ca…

Dietele care presupun reducerea cantităţii de carbohidraţi din alimentaţie au ca principal scop evitarea creşterii nivelului de glucoză din sânge.

Nivelul ridicat al glicemiei predispune la apariţia obezităţii, a diabetului de tip 2,  a accidentelor vasculare cerebrale şi a bolii Alzheimer.

Din acest motiv, este indicat să reducem cantitatea de alimente bogate în zahăr şi amidon, dar nu orice tip de amidon.

Litescu Alexandru - Celuloza

CELULOZA

Celuloza este o substanță macromoleculară naturală din clasa glucidelor; este polizaharidă și împreună cu lignina (un compus macromolecular aromatic) și alte substanțe, formează pereții celulelor vegetale și conferă plantei rezistență mecanică și elasticitate.

Formulă: Aceasta are aceeași formulă brută ca și amidonul (C₆H₁₀O₅)_n, unde n poate atinge cifra miilor.

Surse: Celuloza apare în stare pură în componența bumbacului. Din acesta se obține cea mai pură celuloză prin îndepărtarea semințelor și spălarea vatei din capsulele de bumbac, iar celuloza rezultată este folosită în industria textilă deoarece are un procent de 91% celuloză. Alte surse sunt inul, cânepa, stuful (50%). Formarea celulozei în plante este rezultatul unui proces de biosinteză fotochimică. Peretele celular vegetal este alcătuit din celuloză cu excepția câtorva tipuri de alge. Celuloza formează părțile de susținere ale plantelor împreună cu lignina și alte substanțe necelulozice, și conferă acestora elasticitate. Multe din speciile de plante care conțin un nivel ridicat de celuloză sunt benefice omului. Numeroasele grupări hidroxil existente de-a lungul lanțului, în resturile glucozice, formează între ele un număr uriaș de legături de hidrogen care împachetează foarte strâns lanțurile macromoleculare și conferă celulozei structura macroscopică de fir. Deși este considerat ca fiind produs de plante și unele bacterii produc celuloză.

Structura celulozei: Timp de mulți ani s-a acceptat că celuloza este un lanț lung de polimeri, alcătuit din glucoză. În anii 1900 celuloza a fost descrisă mai amănunțit de Cross și Bevan. Ei au îndepărtat părțile vegetale prezente în mod normal în celuloză prin dizolvarea lor în soluție concentrată de hidroxid de sodiu. Partea care nu s-a dizolvat a fost numită alpha-celuloză. Materialul solubil (ß-celuloza și γ-celuloza) s-a dovedit mai târziu a nu fi celuloză ci zaharuri și carbohidrați.

Ştiaţi că: hârtia (cea mai utilizată celuloză) a fost creată prima dată în anul 1838 datorită descoperirilor botanistului francez Anselme Payen care a izolat celuloza pentru prima dată din lemn.

Proprietăţi fizice:

·         Formula: (C6H10O5)n

·         Culoarea: poate fi opacă sau transparentă; deoarece este foarte stabilă poate rezista la umezeală sau la contactul cu alte grăsimi foarte bine, dar fiind ușor distrusă la contactul cu acizii.

·         Punctul de topire: necunoscut

·         Punctul de fierbere: necunoscut

·         Temperatura de descompunere: 2600°C

·         Densitatea (în stare naturală): între 1,27 - 1,60 g/ml

·         Masa: 162g

·         Compoziția: 44,4% din componența celulozei este carbon; 6,2% hidrogen; 49,4% oxigen.

Celuloza este o substanță amorfă, de culoare albă, insolubilă în apă sau în solvenți organici. Deși se umflă nu se dizolvă în apă. Este solubilă în hidroxid de tetraaminocupric [Cu(NH3)4](OH)2, numit și reactiv Schweizer.

Nu are gustul dulce caracteristic zaharidelor. Prin hidroliză enzimatică celuloza formează celobioza (dizaharida) care, hidrolizată enzimatic, conduce la glucoză. Organismul uman nu are enzimele necesare hidrolizării celulozei. De aceea celuloza nu este o substanță nutritivă pentru om.

Structura filiformă a macromoleculelor de celuloză a permis orientarea lor paralelă și realizarea unui număr mare de legături de hidrogen între grupările hidroxil din macromoleculele învecinate. În felul acesta macromoleculele de celuloză sunt foarte strâns împachetate iar firul de celuloză este rezistent.

Celuloza este hidroscopică, reține apa prin legături de hidrogen și de aceea se recomandă purtarea lenjeriei de corp confecționată din bumbac.

Utilizare: Celuloza este utilizată la obținerea substanțelor explozibile de tip pulbere fără fum; a mătăsii artificiale de tip vâscoză (milaneză) și a mătăsii acetat; a nitrolacurilor și nitroemailurilor (lacuri de acoperire cu uscare rapidă și luciu puternic); a celofanului. Este o materie primă de mare valoare economică și constituie punctul de plecare în fabricarea unor produse importante, dintre care cea de hârtie ocupă un loc principal (a fost folosită pentru obținerea hârtiei încă din secolul al II-lea).

Amidonul- Bucur Calin

Amidonul

  Informatii generale:

Formula chimica: (C6H10O5)n
Aspect: pudra alba
Masa molara variabila

   Amidonul este o polizaharidă care, din punct de vedere structural, este alcătuită din amiloză și amilopectină. Amidonul este una dintre sursele energetice importante ale organismelor uman și animal. Nimerind în organism cu hrana, amidonul se supune hidrolizei enzimatice în prezența amilazelor, transformându-se în glucoză. Aceasta este transportată spre celule, unde se consumă parțial pentru necesitățile energetice ale organismului, conform schemei:

     C₆H₁₂O₆ + 6O₂ = 6CO₂+ 6H₂O + Q

     Amidonul se găsește în semințele, fructele și tuberculii plantelor și care se folosește în industria alimentară, chimică etc. Formula brută a amidonului, determinată prin analiza elementară, este (C₆H₁₀O₅)_n, la fel ca a celulozei. Prin hidroliza cu acizi, amidonul trece în D-glucoza, cu randament cantitativ. Din punct de vedere al compoziției chimice, amidonul este un amestec, format din 2 polizaharide: amilopectină și amiloză, care diferă între ele prin structură și reactivitate.

       Formarea in plante:

      Amidonul se formează în plante, fiind o sursă importantă de glucide pentru animale. Ecuația reacției generale a formării amidonului ar fi format din două etape:

• CO₂ + H₂O ----> CH₂O + O₂

• 6 CH₂O ----> C₆H₁₀O₅ + H₂O, ambele reacții înfăptuindu-se în cloroplaste (cu participarea clorofilei), la lumină.

       Proprietati fizice:

       Amidonul are o structură amorfă, insolubilă în apă, deși la contact cu apa acesta se umflă. La recunoașterea amidonului se folosește iodul: la contact cu acesta, amidonul dă o culoare violet închisă la rece.

Densitate: 1,5 g/cm3
Starea de agregare: solidă
Punct de topire: se descompune
Doza letală medie:  6 600 mg/kg.

Proprietati chimice:

• Cu apa în prezența acizilor:

(C₆H₁₀O₅)_n + nH₂O → n C₆H₁₂O₆

• Cu apa în prezența amilazei:

2(C₆H₁₀O₅)_n + nH₂O → n C₁₂H₂₂O₁₁

Glocuza pură se obtine din amidon fiert un timp mai îndelungat. Atunci el se transformă complect în glucoză. Soluţia, obţinută după neutralizare şi filtrare, se condensează, până când încep să se depună din ea cristale de glucoză.

Încălzind amidonul uscat până la 200- 250 , el se descompune parţial şi se obţine dextrina-un amestec de polizaharide, mai simple decât amidonul (schema 2). Dextrina se întrebuinţează la finisarea ţesăturilor şi pentru fabricarea cleiului. Transformarea amidonului în dextrină condiţionează formarea crustei lucioase pe pâinea coaptă şi luciul rufelor scrobite.

Aplicatiile farmaceutice:

- formarea de capsule farmaceutice;
-excipent in prepararea unor forme farmaceutice: comprimate, drajeuri, pilule, pulberi, pudre ;
-actiune proprie - emolient (inmoaie);
-utilizat ca topic (actiune locala);
-in cosmetica: pudre

Popa Alexandru-celuloza

CELULOZA

 

     Celuloza este o substanță macromoleculară naturală din clasa glucidelor, fiind constituentul principal al membranelor celulelor vegetale. Celuloza este polizaharidă și împreună cu lignina (un compus macromolecular aromatic) și alte substanțe, formează pereții celulelor vegetale și conferă plantei rezistență mecanică și elasticitate. Aceasta are aceeași formulă brută ca și amidonul (C₆H₁₀O₅)_n, unde n poate atinge cifra miilor.

Istoric:

     Celuloza a fost prezentă pe Terra de când au apărut copacii și plantele fiind constituentul principal al pereților celulari vegetali. Datorită acestui fapt nu există o dată anume pentru descoperirea ei; a apărut înainte de nașterea omului. Recunoașterea celulozei ca fiind un constituent principal al peretelui celular vegetal a fost în glucoză.

     Hârtia (cea mai utilizată celuloză) a fost creată prima dată în anul 1838 datorită descoperirilor botanistului francez Anselme Payen care a izolat celuloza pentru prima dată din lemn. Atunci a fost înțeleasă structura sa. În prezent celuloza este polizaharida cea mai răspândită în natură și se află sub observația oamenilor de știință producându-se schimbări în procesul de prelucrare, utilizări și genetica plantelor (mulți fermieri fiind interesați de mutațiile genetice pentru a produce cantități mai mari de bumbac).

 Structura celulozei:

     Timp de mulți ani s-a acceptat că celuloza este un lanț lung de polimeri, alcătuit din glucoză. În anii 1900 celuloza a fost descrisă mai amănunțit de Cross și Bevan. Ei au îndepărtat părțile vegetale prezente în mod normal în celuloză prin dizolvarea lor în soluție concentrată de hidroxid de sodiu. Partea care nu s-a dizolvat a fost numită alpha-celuloză. Materialul solubil (ß-celuloza și γ-celuloza) s-a dovedit mai târziu a nu fi celuloză ci zaharuri și carbohidrați.

Surse de celuloza:

     Celuloza apare în stare pură în componența bumbacului. Din acesta se obține cea mai pură celuloză prin îndepărtarea semințelor și spălarea vatei din capsulele de bumbac, iar celuloza rezultată este folosită în industria textilă deoarece are un procent de 91% celuloză. Se găsește în combinație cu lignină în lemn (40-60%). Fibrele de celuloză prezente în lemn sunt sub forma unui polimer complex: lignină. Acesta tratat cu substanțe alcaline duce la formarea hârtiei. Alte surse sunt inul, cânepa, stuful (50%). Formarea celulozei în plante este rezultatul unui proces de biosinteză fotochimică. Peretele celular vegetal este alcătuit din celuloză cu excepția câtorva tipuri de alge. Celuloza este organizată în microfibre. Structura conferă rigiditate plantei și un mediu poros favorabil circulației apei, mineralelor și altor substanțe nutritive. Celuloza formează părțile de susținere ale plantelor împreună cu lignina și alte substanțe necelulozice, și conferă acestora elasticitate. Multe din speciile de plante care conțin un nivel ridicat de celuloză sunt benefice omului.

     Numeroasele grupări hidroxil existente de-a lungul lanțului, în resturile glucozice, formează între ele un număr uriaș de legături de hidrogen care împachetează foarte strâns lanțurile macromoleculare și conferă celulozei structura macroscopică de fir. Deși este considerat ca fiind produs de plante și unele bacterii produc celuloză.

Producerea celulozei:

     Polizaharidele, precum celuloza sunt produse eliminând apa conținută în moleculele monozaharoase. În acest caz glucoza este monozaharidă. Companiile de bumbac și alte fabrici de materiale textile împreună cu alte metode folosesc acest proces pentru a rafina celuloza. Cea mai pură varietate de celuloză se obține din bumbac prin egrenarea (îndepărtarea semințelor) și apoi spălarea vatei din capsulele plantei de bumbac. Această varietate este folosită aproape exclusiv în scopuri textile.

     O celuloză mai puțin pură se obține din lemn, stuf sau paie. În acestea celuloza este amestecată cu diferiți componenți necelulozici, numiți irecruste (lignină, oligozaharide, ceruri, rășini.), care trebuie îndepărtați. Separarea se poate face cu ajutorul unor reactivi acizi sau bazici care dizolvă incrustele, eliberând cea mai mare parte a materialului celulozic util. Printre reactivii folosiți, cel mai întrebuințat este bisulfitul de calciu, Ca(HSO3)2 (în procedeul bisulfitic) sau amestecul de sulfat de sodiu și hidroxid de sodiu (în procedeul sulfat). Celuloza rezultată este supusă albirii și servește la fabricarea hârtiei sau la chimizare.

Proprietăți fizice:

· Formula: (C6H10O5)n

· Culoarea: poate fi opacă sau transparentă; deoarece este foarte stabilă poate rezista la umezeală sau la contactul cu alte grăsimi foarte bine, dar fiind ușor distrusă la contactul cu acizii.

· Punctul de topire: necunoscut

· Punctul de fierbere: necunoscut

· Temperatura de descompunere: 2600°C

· Densitatea (în stare naturală): între 1,27 - 1,60 g/ml

· Masa: 162g

· Compoziția: 44,4% din componența celulozei este carbon; 6,2% hidrogen; 49,4% oxigen.

Proprietăți chimice:

     Deoarece conține un număr mare de grupări de hidroxil, reacționează cu acizi și formează esteri sau cu alcool și formează eteri. Din modul în care celuloza reacționează cu diferiți reactivi s-a dedus că în macromolecula ca fiecare rest de glucoză prezintă trei grupări hidroxil capabilă să reacționeze chimic. Grupările hidroxil din celuloză au reactivitate normală și participă la reacțiile specifice lor: formarea de eteri, de esteri, de alcooli. După numărul grupărilor hidroxil dintr-un rest glucozic, care participă la asemenea reacții se obțin produși cu diferite grade de transfer.

     Tratată cu amestec de acid acetic și anhidridă acetică, celuloza poate forma mono-, di- sau tri-acetatul de celuloză. Prin tratare cu soluții concentrate de hidroxid de sodiu, celuloza formează un produs de tip alcoolat (alcoxid), denumit alcaliceluloză, ce poate avea, de asemenea, diferite grade de transformare. Asemenea produși sunt obținuți și folosiți direct la fabricarea fibrelor artificiale. Fibrele de celuloză din bumbac au lungimi de 20-30 mm și de aceea pot fi toarse în fire care apoi se țes. Fibrele celulozice din lemn sunt foarte scurte, 3-5 mm și încercarea de a le toarce nu a condus la nici un rezultat. Prin prelucrare fizico-chimică a acestora s-au realizat fibrele artificiale, denumite curent mătase artificială (au luciu asemănător cu cel al mătăsii naturale).

Utilizare:

     Celuloza este utilizată la obținerea substanțelor explozibile de tip pulbere fără fum; a mătăsii artificiale de tip vâscoză (milaneză) și a mătăsii acetat; a nitrolacurilor și nitroemailurilor (lacuri de acoperire cu uscare rapidă și luciu puternic); a celofanului. Este o materie primă de mare valoare economică și constituie punctul de plecare în fabricarea unor produse importante, dintre care cea de hârtie ocupă un loc principal (a fost folosită pentru obținerea hârtiei încă din secolul al II-lea).